Rămas bun, popor român!
Rămas bun, popor român! Să-ți mai revii nu se mai poate
Din somnul ăsta cel de moarte, cine te mai poate scoate?
Ai înghițit cu bună-știință, otrava marilor trădări,
Un cerșetor fără credință, o umbră-a marilor străbuni…
Cum ai ajuns, popor român! Ce decadență, ce oroare…
Să-ți vinzi credința și copiii, făcând din asta sărbătoare.
Te-ai transformat într-un complice, al marelui nefast declin.
Cel care astăzi te conduce, te ține-n chin și în suspin!
Popor român! Cândva, o stea ce lumina pe mapamond,
Un lucifer al aurorei, căzut-ai astăzi în mormânt.
Avea-i comoara înțelepciunii, întru credință și onoare
Tu drept, de neclintit erai, și nu cerșeai peste hotare!
O amintire în muzee, și în povești ce-ncet dispar
Despre-un popor și despre o glie; credință, strajnică iubire.
Cu inimi tari și ne-nfricate, eternă viață după moarte.
Aici, cândva, au fost români. Acum slujesc la alți stăpâni…
Te-au jefuit, te-au oropsit. Dar toate le-ai îngăduit.
Ai renunțat de mult să lupți, și-o frică mare te-a cuprins
Ai preferat să te afunzi, acum râvnești la cei avuți.
Tot ce mai ai ca moștenire, a sufletului amintire,
E-un gând ce încă n-a pierit- ai fost cândva un popor sfânt.
Dar asta-i tragedia lumii, iar vremurile nu te iartă
Pentru trădare și păcate, trimis ai fost la judecată.
Să-ți mai revii, nu cred că poți. E-atât de multă dezbinare
Au reușit să te separe: din neam unit, hoarde barbare…
În crimă, furt și înșălăciune, îți duci de-o vreme al tău veac
Popor român, astăzi sărac, și sufletul tu ți l-ai dat!
Originile le-ai uitat; istoria, praf în panteon
Iar marii tăi conducători, nu mai ajung la al tău dor.
E drept, și eu sunt vinovat, de tine o vreme am uitat.
Acum, lipsit de orice forță, privesc la un popor cum piere
Iar amintirea lui rămâne, o dureroasă adiere…
Şi gloria de altădată, a ta credinţă necurmată.
Şi inima neînfricată, în trupul tău tare, de piatră.
Nimic nu îţi stătea în cale, dar până şi curajul moare...
Cu resemnare şi durere, ştiind că-n lume totul piere,
Mă-nclin în faţa neputinţei, printre suspinele căinţei.
Chiar de nu vreau, ce mai pot face?
Ce mai păstrez este speranţa, că totul are şansa sa
Şi poate că-ntr-o bună zi, şi tu o vei primi pe-a ta.
Dar până-n clipa de pe urmă, îţi spun să ai un "rămas bun!"
Şi să nu uiţi că doar în ceruri, îţi poţi găsi tainicul drum...
Măreț ai fost, popor român, întru credință și onoare!
Dar vremurile au pierit; fatalitate, ce oroare…
Ionuţ Leonard Corbeanu
psihologiaschimbarii
