Ce poate spune poezia…
Când tot ce ai mai demn în tine își caută locul printre stele…
Atunci când sensul ți se pierde, tot căutând a Ființei vrere,
Ce poate spune poezia, printre acordurile minții,
Când gânduri vin formând noianul ale postumelor dorinți?
Ce poate spune poezia, atunci când tu nu spui nimic?
Printre tăceri și simțăminte, să reclădești ce a pierit.
Când, în întunericul tău sumbru, tot rogi lumina să apară…
O clipă, doar, de-ai mai trăi povestea de odinioară…
Și cine spune poezia atunci când sensul îi apare…
O inimă, cântându-și vrerea, născută din gândul care moare.
Căci poezia nu-i a minții, nici gând al omului nu este,
E sărutare, mângâiere ale celestei exaltări.
Am mai trăit, pentru o clipă, să mai pot pune încă o dată
Pe-acordurile cuvântării a poeziei nestemată.
Și cum e azi, te rog și mâine să-mi cureți mintea de nevoi
Și să rămână pentru mine al inimii nespus cuvânt…
Cuvântul tău; iar tu, cuvânt. Te caut mereu în profunzimi.
În întunericul meu sumbru, al inimii etern suspin…
