Memorii, dialoguri sociale
Generalizând, aducând în prim plan mulțimile, credem că atâta timp cât vom trăi pe pământ, nu vom reuși nicicum să ne separăm de toată debandada comportamentală care ne caracterizează în mod vădit.
Atunci când ascultăm punctul de vedere al celui de lângă noi , se întâmplă de cele mai multe ori să creștem efortul de a asimila informația din exterior sub forma unei nonidentificări, tocmai pentru a fi capabili să extragem o învățătură din acel context existențial, și totodată de a permite persoanei să se elibereze de presiunea acumulată în urma loviturilor pe care viața continuă să le ofere fiecăruia, sub o formă sau alta.
Punctul central, comun al suferinței și al durerii pe care persoana îl experimentează, se rezumă la experiențele de care are parte prin corelație cu ceilalți. Ca și cum persoana ar fi prinsă în totalitate în afara ei, fiind o victimă sigură a circumstanțelor.
„Cât de blestemată este viața asta!” , spune unul. „Lumea asta ne îngroapă pe toți!” , exclamă un altul. „Dă-o dracu de viață!” – exprimă tragicul. ” Acel nenorocit mi-a distrus viața! Am fost înșelat, trădat, batjocorit! „ – strigă suferința alimentând dorința de răzbunare. ” Cât de pervers poate fi cutare! Vai de el, blestemat să fie pentru tot ce mi-a făcut! E un bârfitor! Mă vorbește mereu! Spune cutare și cutare lucru de spre mine! „ -tună și fulgeră un orgoliu rănit în profunzimea sa.
Toți suntem niște sfinți! Cu toții suntem atât de drepți încât, niciodată, nu suntem în vreun fel vinovați cu ceva. Vina aparține mereu exteriorului: vieții, celor care ne-au rănit, chiar dacă și nemeritat. Mereu lumea este de vină! Lumea asta e rea; societatea, nu noi!
Urlăm sub auspiciile unui dezechilibru psihic cât ne țin plămânii să ni se facă dreptate. Clamăm schimbarea ori de câte ori avem ocazia, considerându-ne neîndreptățiți, neînțeleși, nemeritați de către ceilalți.
Totul, fără a ne întreba măcar și pentru o clipă: dar eu cu ce greșesc? Care este răul existent în profunzimea mea care atrage toate aceste circumstanțe nefaste pe care sunt forțat să le trăiesc?
Mulțumită vieții, experiențelor de care am avut parte până în prezent, nu a existat niciun caz în care o persoană, spunându-și durerea și suferința sa celui care scrie aceste rânduri, având, bineînțeles, cauza în ceea ce alții i-au făcut, să nu poarte în profunzimile sale psihologice exact aceleași defecte care au condus la suferința de care în momentul de față are parte.
Rămâneam pur și simplu consternat când se întâmpla să asist la scene în care aceeași persoană cuprinsă de dureri morale groaznice, datorate unei rele acțiuni din partea celorlalți, să se manifeste EXACT LA FEL, inconștient, și în situații diferite de cele petrecute, exprimând același defect care l-a determinat pe un altul să îi aducă prejudicii de orice tip. Nu a existat până acum un caz în care să fie altfel.
Observați, vă rog, situațiile din jurul dumneavoastră! Ascultați durerea celuilalt, dar urmăriții cu atenție și comportamentul. Atunci veți înțelege faptul că ceea ce poartă denumirea de cauză a suferinței se află ,de fapt, în interiorul nostru și nu în afară.
Noi doar atragem circumstanțele cu care relaționăm la nivel de vibrație. Atât de simplu. Atât de ușor de înțeles. Totuși, atât de greu de descoperit…
Dacă, măcar și pentru o clipă, ne-am întreba: dar eu ce ce greșesc?, cât de diferite ar fi abordările noastre în contextul relațiilor interumane.
Altfel am fi cu familia noastră, rudele noastre, vecinii noștri, prietenii, colegii de muncă, cu aceia cu care interacționăm pe stradă etc…
Doar când vom fi capabili să ne interiorizăm măcar și pentru un moment în detrimentul efuziunilor exterioare, căutând pricina suferințelor în noi înșine, vom înțelege postulatul biblic care spune: „scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.”
Dacă ceea ce căutăm este o schimbare de fond a noastră înșine, merită cu prisosință să ne întrebăm: dar eu cu ce greșesc?
