Orizonturi

Trăieşte la apus şi caută-ţi sfârşitul la răsărit.
Pe căi neumblate, acolo unde nu te pot vedea, adu ofrandă şi arderi de bine.
Foloseşte-te de aparenţe pentru a-i ţine la distanţă pe curioşi şi răuvoitori.
Perseverează în tăcere şi demască-i pe perverşii îmbrăcaţi în hainele luminii.

Necontenit contemplă sfârşitul trupului şi caută să rupi lanţul slăbiciunilor care te-au cuprins. Acceptă-ţi nimicnicia pentru a fi demn de a preamări veşnicia.
Caută-ţi salvarea în sfârşit şi preţuieşte pe-acela ce-ţi aduce mâhnire.

Precum Eremia, adună-ţi plângerile în inimă, iar gura ta să se umple cu ţărână de-ai crede că mai ai vreo şansă…

Neînduplecat de laudă sau condamnări damnate, declară-te duşman de moarte al fricii. Printre tunete şi fulgere, sacrifică-ţi orice dorinţă pe altarul păcii.
Nu căuta alinare prin bătăi cu pumnul în piept, înăbuşit şi-nvolburat în “mea culpa”; renaşte în curajul de a face ceea ce ţie îţi este dat, aşa cum orânduirea pământului o cere pentru om sau animal.

Printre judecăţi penibile, ţine-ţi privirea aţintită spre cer; tăria înfruntării cu tine însuţi neobosit s-o ceri.
Să cadă secerate gândurile recunoaşterii, pentru a împlini cuvintele sacre ale profetului: „Să nu ştie stânga ce face dreapta, iar zăvorâtă să-ţi fie odaia rugăciunilor tale.”

Ceea ce este al tău în necunoaştere îl vei afla, iar de îţi vei striga nepriceperea spre ceruri, ceea ce se cuvine mâinilor tale vei primi.

Când ei vor râde tot mai mult, crezând c-aduni comori pe pământ, oferă-ţi roadele în locuri mai puţin binecuvântate.

O, Zion, răsari încă o dată, chiar de-ar fi şi în apusul a tot ceea ce există… Demnitate şi onoare pierdute, renaşte-ţi în praful inimii spăşite.

E orizontul pe care-l contemplu… atât de departe şi totuşi atât de aproape.