Ironia celui care conduce
Despre ROMÂNIA se mai poate scrie doar într-un singur mod: la trecut.
Nu mai poate exista nicio şansă care să ofere o revalorizare colectivă acestui cadru restrâns din vastul mapamond pe care, cândva, cineva l-a numit „Grădina Maicii Domnului”.
Semianalfabeţi, cu un cod al conduitei morale ca şi inexistent, fără niciun fel de scrupule, se erijează astăzi în formatori de opinie.
Personaje sinistre, corupte până în măduva oaselor, semidocţi de-a dreptul, îşi construiesc imagini de cavaleri ai dreptăţii servind unor interese perfide ale unei administraţii şi ea pierdută în mrejele corupţiei.
Frustraţi şi dominaţi de ambiţie, vrând cu orice preţ să fie şi ei luaţi în considerare, mimează sacrificiul pentru aproapele lor folosindu-se de o dialectică ce aparţine mai degrabă unui politician repetent, şi nu unui absolvent „magna cum laude”. Un tâlhar asumat are mai multă onoare decât ar avea o aşa caricatură.
Astfel de persoane nu pot fi decât compătimite. Să umbli de colo-colo cu eticheta la vedere, lăsând să se vadă preţul sufletului tău(ce-o mai fi şi ăla?) dă naştere unei impresii de părere de rău. Mare părere de rău!
Şi noi cunoaştem tainele manipulării. În treacăt fie spus, pauzele lungi şi dese, manipularea prin tăcere, aparţine mereu celor slabi pregătiţi. Diferenţa e că noi studiem răul pentru a şti cum să ne ferim de el, şi nu pentru a-l pune în aplicare.
Generaţia nimănui
Generaţia care ne urmează e debusolată total. Fără să îşi dorească asta, se află la bordul unei nave fără comandant şi fără cârmă, plutind în derivă pe valurile agitate ale vieţii. Fără un far a cărui lumină să ghideze în baza unui set de principii real care să permită o autentică dezvoltare a conştiinţei umane.
Adevăr, Dreptate, Justiţie, Responsabilitate, Curaj, Credinţă, Onoare, Etică. De unde să le mai scoatem dacă nici măcar bun simţ nu mai există?!
Despre educaţie, ce se mai poate spune? Culmea ironiei sau cel mai nou paradox existenţial: Să foloseşti chat-ul GPT pentru generare de conţinut în timpuri în care aproape nimeni nu mai citeşte nimic. Nici măcar acela care-l foloseşte.
Valorile familiale, cu adevărat creştine, se pierd încet dar sigur. O mamă, un tată, un fiu şi fiică care, în fond, sunt părţi ale aceleaşi inimi, nu-şi mai găsesc locul în noul set de principii „progresist”. Părinte unu, părinte doi, gen unu, gen doi chiar şi trei devin interfaţa totalei degradări umane.
Până şi regulile comunicării s-au schimbat drastic. Nu mai există nici răbdare şi nici interes să mai asculţi pe cineva. Fiecare e pierdut în mintea sa.
Să pierzi din vedere esenţialul înseamnă să pierzi interesul celui care te urmăreşte. Astăzi, esenţialul trebuie redus la doar câteva cuvinte. Şi alea trase de păr. Altfel, rişti să nu fi înţeles. Asta da provocare…
„Noul” curent al „noilor” timpuri îşi spune cuvântul pretutindeni. Dar, la fel ca şi tine, momentan trăiesc aici, pe aceste pământuri, şi nu e corect să faci abstracţie de experienţa de care ai parte în acest moment al prezentului. Potrivit contextului social, cultural şi etnic care circumscrie personalitatea care-şi datorează formarea acestor factori.
De asta e despre România. O Românie în spirit şi în conştiinţă iar nu o Românie a drapelului, graniţelor, a pământului şi a naţionalismului arogant şi orgolios.
În faţa unui astfel de tablou pictat în negru, e greu să-ţi mai menţii vie speranţa că da, mai poate exista o şansă comună.
Speranţa schimbării
Chiar şi aşa, entuziasmul schimbării nu trebuie să moară. El nu va pieri. Dacă am învăţat ceva de la viaţa mea, am învăţat că, oricine, indiferent cum este în prezent, dacă îşi găseşte curajul să se confrunte cu propriile erori, să-şi recunoască condiţia, poate da naştere unei revalorizări interioare cu efecte clare în tot ce înseamnă mediu înconjurător.
Dreptul la schimbare rămâne un drept irefutabil al fiecăruia. Cu toate astea, dacă nu se face uz de el, e în zadar.
Platformă educaţională
