Am auzit vorbindu-se de-un cântec, pe care doar o inimă îl poate fredona
Despre povestea unui tainic suflet, al cărui vis a fost cândva a exista.

Iar cum din sfere de lumină pură, îşi căuta dreptatea existenţei 
S-a risipit pe sine ca o umbră, gustând din dulcele-amar al vieţii.

Şi cum plăcerea-i un venin ce-adoarme, oricât de-albaştri ar fi ochii tăi
Şi-a uitat rostul, sensul şi lumina, neştiind să se mai întoarcă la ai săi.

Ce-a fost cândva esenţa nemuririi, a cărei casă a fost eternul cer
S-a prăbuşit în negura uitării, pierzându-şi astfel spiritul etern.

Şi-au trecut ani şi poate vor mai trece, şi nu e nimeni care să îi spună
De va mai fi sub cer încă o clipă, când va păşi în casa sa străbună.

Cum timpul are forţă şi putere, pe care slăbiciunea firii i-o acordă
S-a risipit a inimii vedere, raţiunea vitregă a minţii o inundă.

Cum vulturul îşi are cerul casa sa, aşa a fost esenţa de sub stele
Şi marea a fost odată mama sa, şi tatăl său a clipei adiere...

Cutreierând în lung şi-n lat pământul, a bogăţiei vrere s-o cunoască
Strălucitoarele comori i-au cântat nenorocul, iar mintea i-a fost vitregă năpastă.

Nepăsător păşea semeţ ţărâna, neştiind unde-l va duce drumul său
A pierdut tot, l-a părăsit lumina. Departe este azi de Dumnezeu.

Degeaba clopotele bat, degeaba-şi varsă cerul norii săi
Degeaba tunetul îşi strigă nemurirea, nu se mai poate-ntoarce astăzi la ai săi.

Degeaba zorile revarsă, peste-amorţitul trup rigoarea lor
Căci acest suflet din povestea noastră, e tot pierdut deşi nemuritor.

Dar inima-i mister nerevelat, iar vremea nu e toată risipită
Mai bine cauţi ce însăşi timpul a uitat, anume cine eşti cu-adevărat.

În seara care te găseşte singur, îngândurat şi trist în patul tău
Să-ţi aminteşti de-esenţa de sub stele, să-ţi aminteşti mereu de Dumnezeu…

Povestea tainicului suflet, e-acelui ce citeşte rându-acesta
Tu eşti acea esenţă de sub stele. Iar el Acela ce te-aşteaptă printre ele…

Leonard C.

psihologiaschimbarii