Transformarea Personală: „Cum vedeți rolul experiențelor dificile și al obstacolelor personale în procesul de transformare și dezvoltare personală? Puteți oferi un exemplu din propria experiență sau din lucrările dumneavoastră?”

Nevoia de a descoperi şi de a înţelege cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm, determină naşterea unor întrebări ale căror răspunsuri par a cuprinde mult mai mult decât ceea ce un simplu raţionament oferă ca şi explicaţie printr-o alăturare de noţiuni, date şi concepte.

Atunci când există, înţelegerea care oferă răspunsul – cu mult diferită de capacitatea de a raţiona – prezintă un sentiment al împlinirii, bucuriei şi eliberării de o mare nelinişte; o înţelegere care porneşte din interior şi care se extinde la exterior.

Avem nevoie să ne adresăm nouă înşine întrebările potrivite pentru a permite punerea în funcţiune a unor mecanisme asociate cu forurile interioare, prin care să construim ambientul potrivit apariţei înţelegerii ca o consecinţă a unei continue străduinţe bazată pe studiu şi cercetare. O cercetare a noastră ca persoane, dar şi a creaţiei din care facem parte.

Sinteza întrebării este oferită de către cei doi termeni – transformare şi personal/personală – care ne obligă să luăm în considerare generalul dar şi singularul.

Pentru a fi îndreptăţiţi să discutăm despre transformare personală, avem o obligaţie deontologică să studiem – atât cât capacitatea noastră de asimiliare a informaţiei ne permite – persoana la un nivel individual cât şi mediul din care face parte, între cele două aspecte existând o interdependenţă vădită.

Nu putem disocia înţelegerea modului în care un mecanism funcţionează dacă îl separăm de componentele care definesc funcţionalitatea sa.

Natura, prin mecanica sa, oferă observatorului modul său de funcţionare sintetizat în celebra afirmaţie a lui Lavosier: “În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă.”

Să îmi fie iertată îndrăzneala, dar consider că în urma acestei transformări se câştigă totuşi ceva. Experienţa ciclului pe care elementul energetic supus transformării şi-o însuşeşte…

Ce presupune această transformare întâlnită pretutindeni, indiferent de specie sau regn? Durere şi sacrificiu.

Ar putea persoana umană să facă vreo excepţie de la mecanica care îi determină manifestarea? N-aş crede! Chiar şi aşa, există în interiorul nostru germenul care ne poate permite o eliberare de ceea ce ne condiţionează în prezent. Mă refer la conştiinţă.

În mod constant, natura sacrifică elementele care i se subordonează pentru a-şi asigura propria funcţionalitate.

Şi aici putem aminti de procesele evolutive şi involutive, selecţia naturală a speciilor, instinctul de supravieţuire etc. etc. Toate acestea sunt elemente transformatorii prin care natura, ca şi mecanism, îşi asigură perenitatea. Această transformare obligă elementul subordonat să se supună unui proces deosebit de dur.

E suficient să ne amintim de ciclul de transformare care duce la naşterea diamantelor. Ce presiuni, temperaturi ridicate, reacţii chimice pot exista în acele procese prin care o rocă, în adâncurile pământului, permite naşterea unui diamant. Durere şi sacrificiu.

Să privim o plantă oarecare. Într-o neînsemnată sămânţă se ascunde potenţialitatea întregii vieţi. Doar că atunci când procesul de transformare este acţionat de către natură sămânţa dispare; se supune pe sine extincţiei pentru a permite naşterea plantei. Durere şi sacrificiu.

O spadă, înainte de a străluci plină de glorie în lumina soarelui, îşi găseşte potenţialitatea într-un metal supus constant unei presiuni considerabile. Focul, apa şi loviturile dure de ciocan sunt cele care conduc procesul transformării unui metal într-o emblemă eternă a voinţei – spada. Durere şi sacrificiu.

Persoana, de-a lungul manifestării sale existenţiale, nu se poate separa de duritatea experienţei. Este o parte integrantă a naturii. Nu poate considera că are autoritatea de a nu permite durerii şi suferinţei să o atingă.

Totuşi, ceva din interiorul persoanei, poate oferi procesului de transformare o caracteristică superioară. Mă refer la conştiinţă.

 A parcurge în mod conştient o transformare interioară poate avea beneficiile sale. Ne putem însuşi experienţa şi înţelepciunea pe care le oferă procesul căruia ne supunem în mod voit. Iată câştigul de care aminteam mai devreme.

Cu toţii suferim. Important e să nu suferim degeaba. Fiecare are parte de dramele şi tragediile sale. Necesară este conştientizarea noastră ca persoane în raport cu experienţa.

Rolul experienţelor dificile şi al obstacolelor personale ajunge să fie unul de o mare importanţă în transformarea interioară, doar dacă sunt clarificate anumite aspecte care ne privesc pe noi înşine.

Consider că este important să existe o claritate cu privire la scopul acţiunii. Dacă transformarea personală e ceea ce căutăm, trebuie să fie un act conştient şi asumat. Totodată, sunt de părere că este necesar să ştim şi pentru ce anume o facem.

În interiorul fiecăruia există un diamant care, pentru a se naşte, are nevoie de un ambient dur care să genereze o presiune considerabilă prin care să se elimine straturile de rocă care îl acoperă.

 Acel diamant este conştiinţa. Roca dură care împiedică apariţia sa este suma tuturor slăbiciunilor şi erorilor care definesc în prezent natura noastră.

Pentru a înlătura această cantitate de reziduuri din interior este necesar să ne susţinem eforturile pe forţa contrarie care să contravină obstacolelor şi dificultăţilor care apar în viaţa noastră.

Această forţă are în componenţa sa voinţa, statornicia, stoicismul… Şi cum se poate manifesta această forţă dacă nu există ambientul potrivit ca ea să se nască? Iată de ce avem nevoie de duritatea existenţei şi a obstacolelor care contravin scopurilor noastre.

Tentaţia şi virtutea nu sunt antagonice, ci complementare. Fără tentaţie nu ar putea exista virtute. Virtutea se confirmă pe sine în focurile tentaţiei.

În ceea ce mă priveşte, cel mai dificil a fost să mă accept aşa cum sunt. Pot să spun că încă mai am dificultăţi în acest sens. Mi-a fost dificil să-mi recunosc eroarea înaintea propriei conştiinţe şi să ştiu cum să sufăr. A şti să suferi este o lecţie pe cât de importantă, pe atât de dificilă.

Acceptarea ta ca persoană te poate conduce fie la abandon total şi capitulare. Fie la o rebeliune interioară; o răzvrătire împotriva a tot şi a toate.

La o luptă teribilă împotriva tuturor erorilor şi slăbiciunilor tale, folosindu-te de experienţele dure ale vieţii pentru a te autodescoperi şi corecta. De aici se naşte capacitatea de a şti să suferi.

Nu vreau să se înţeleagă prin asta că sunt adeptul suferinţei. Cui îi place să sufere? În cazuri de acest fel, putem discuta de degenerare prin ataşamentul faţă de suferinţă şi tulburări psihice precum masochismul.

Pe când într-un proces de transformare interioară, dacă este conştient, nu se poate discuta despre aşa ceva.

Călătoria prin existenţă este ceva dur. În ciuda dificultăţii, trebuie să îmbrăţişăm duritatea călătoriei dacă ceea ce căutăm cu adevărat este o transformare ireversibilă a noastră înşine fondată pe dezvoltarea conştiinţei.

Ştiu că afirmaţiile de faţă nu vor fi pe placul multor partizani ai ştiinţelor comportamentale care încă îşi fundamentează teoria transformării pe simpla schimbare a centrilor de manifestare ai corpului fizic; a satisfacerii simţurilor cu scopul de a determina apariţia plăcerii şi producerii de endorfine în afara mecanismelor naturale prin care corpul îşi asigură echilibrul între durere şi plăcere.

Aşa cum o percep, transformarea interioară implică dezvoltarea conştiinţei. Presupune o luptă continuă împotriva propriilor erori şi un stoicism înaintea adversităţilor vieţii. O experienţă, oricât de dură ar fi, dacă devenim conştienţi de ea, poate oferi toate premisele necesare unei transformări.

De aceea am ales ca în cartea mea “Psihologia Schimbării” să fac următoarea dedicaţie:

“ Celor care, în ciuda ferocităţii destinului pe care viaţa l-a hărăzit, nu au renunţat la lupta de redobândire a decenţei în inimile lor”. Decenţa este conştiinţa noastră şi ceea ce avem mai de preţ.

“Omul nu se poate reconstrui fără suferinţă, fiindcă el însuşi este atât marmura cât şi sculptorul” – Alexis Carrel

Influența Sociologiei în Scrierile Dumneavoastră: „În ce măsură credeți că contextul social și cultural influențează dezvoltarea personală și spirituală a indivizilor, și cum reflectați această dinamică în cărțile dumneavoastră?”

Atunci când facem referire la trecerea de la individ la persoană, există un proces de tranziţie în acord cu dezvoltarea şi transformarea sa. Această dinamică a transformării poate fi studiată şi înţeleasă în cadrul acestui proces. Vorbim în termeni exacţi, întâlniţi în domeniile de specialitate.

 În individ există potenţialul de formare a persoanei aşa cum în persoană există potenţialul de formare a omului.

Cum ne defineşte în prezent sociologia? Răspunsul este unul dur dar îl menţionez pentru că aşa este. În acord cu sociologia, fiinţa umană este un mamifer raţional a cărei dezvoltare depinde în mod exclusiv de grupurile sociale.

Suntem construiţi pentru a ne dezvolta şi descoperi în cadre comune şi extinse. Prin definiţie, suntem fiinţe(termen folosit de o manieră convenţională) sociale.

 Nu putem discuta de o dezvoltare, indiferent de natura ei, în afara contextelor sociale şi culturale. Avem nevoie unii de alţii pentru a ne înţelege pe noi înşine şi, împreună, lumea din care facem parte şi în care trăim.

Marea problemă care ne dă mari bătăi de cap în prezent, este continua condamnare a societăţii şi a lumii din care facem parte. Nu înţelegem că societatea este doar o oglindă în care se reflectă toate erorile noastre, şi doar prin corectarea erorilor la nivel personal putem îmbunătăţi calitatea societăţii care ne defineşte în prezent.

Individul se defineşte ca persoană datorită familiei şi contextului cultural. Personalitatea îşi are cauzalitatea în aceşti factori ambientali. Mai târziu, persoana se vede prinsă într-un proces al dezvoltării datorită cadrelor sociale extinse. Deja putem discuta despre identitate, imagine şi rol.

Dacă ne dorim atingerea unor noi profunzimi, descoperim că în persoană există potenţialitatea de a se defini ca un om autentic.

Un lucru realizabil doar în ambientul social menit să ne ofere toate condiţiile necesare pentru autodescoperire şi transformare individuală.

Ne naştem mamifere raţionale dar putem printr-un autentic proces al transformării, dezvoltării personale şi spirituale, să devenim oameni. În acord cu dezvoltarea conştiinţei şi a procesului de autodescoperire pe care societatea, în general, îl facilitează.

Mesajul pe care am dorit să-l transmit prin cărţile mele, chiar dacă în esenţă este unul, se propagă de-a lungul celor patru apariţii în acord cu ordinea lor, tocmai pentru a scoate în evidenţă etapele unui proces precum cel al transformării.

Mi-am dorit să scot în evidenţă etapele dezvoltării de o manieră cât mai totală. Individual, personal, colectiv, psihologic şi spiritual. Am supus analizei interiorul şi exteriorul. Am încercat să stabilesc cauzele care definesc în prezent persoana umană, explicând şi exemplificând contextele care au definit în timp etapele de dezvoltare.

Am luat ca punct de reper familia care este definită ca o societate în miniatură şi, deopotrivă, cea mai veche formă de organizare de care avem cunoştinţă.

Am încercat să definesc individul prin prisma familiei. Să îi stabilesc anumite criterii de dezvoltare şi de asimiliare a experienţei vieţii.

Am lărgit cadrele de manifestare şi am supus analizei grupurile sociale extinse în care persoana ajunge să îşi reflecteze în timp propria identitate. Şi am încercat să o fac de o manieră cât mai simplă şi exactă.

Astfel am vorbit despre prieteni, despre vecini, despre noţiunea de cuplu, despre contextele sociale de muncă, despre societate la nivel general, încercând să definesc natura umană în raport cu ambientul dezvoltării sale. Mi-am dorit să reflectez condiţia interioară în ambientul exterior.

Să subliniez complementaritatea acestora cât şi amplitudinea dezvoltării şi transformării interioare. Iar pentru mine, apogeul dezvoltării, este şi va fi oferit mereu de către spiritualitate, în cel mai strict sens al termenului.

Doar că pentru a ajunge acolo, nu trebuie să ardem etape, altfel ne-am prăbuşi inevitabil. Ne-am face mai mult rău decât bine.

Ceea ce ne lipseşte în prezent, consider că este o înţelegere a ceea ce suntem ca şi ansamblu. Mai mult decât ţesuturi şi organe. Mai mult decât câmpuri electro-magnetice. Mai mult decât energie psihică. Mai mult decât personalitate.

 Să ne descoperim adevărata esenţă pe care o oferă conştiinţa şi să integrăm toate aceste elemente în viaţa de zi cu zi. În contextele sociale şi culturale.

În acest mod vom fi capabili să nu mai discutăm despre influenţe sociale şi culturale. Cu alte cuvinte, să ne separăm de o mecanică a dezvoltării. Să ne supunem unei transformări conştiente cu fundament în conştiinţă, folosindu-ne de contextele sociale şi culturale pentru autodescoperire.

În felul acesta putem deveni arhitecţi ai propriei existenţe. Ce diferenţă de substanţă şi grad de libertate, nu-i aşa?!

Relația cu Cititorii: „Care a fost cea mai memorabilă interacțiune sau feedback primit de la un cititor, și cum v-a influențat aceasta ca autor?”

Aş putea aminti două interacţiuni care m-au impactat considerabil.

 Îmi scrie la un moment dat o doamnă din România stabilită în Spania care îmi spune că ştie de cartea mea “Psihologia Schimbării”, şi că şi-ar dori să o achiziţioneze.

Cum este de aşteptat, m-a impactat în mod pozitiv acest interes pentru lucrarea mea venit din partea unei persoane stabilită în altă ţară, determinându-mă să continui în a oferi o revalorizare a eforturilor şi muncilor individuale.

Nu ştiu dacă impactul a fost şi este dat de cumulul datelor care se regăsesc în carte sau de modul în care aceasta este construită. Este o lucrare modestă. Cred că energia acesteia creează astfel de efecte, schimbarea fiind cu adevărat ceva pe cât de intim pe atât de impactant la nivel exterior.

Cu o altă ocazie, mergeam pe străzile oraşului în care am crescut şi din care am plecat în anul 2017, şi am interacţionat cu o doamnă pe care o cunoaşteam la un nivel formal; nu-mi amintesc să fi avut vreodată un dialog în afara expresiilor uzuale şi cotidine: Bună ziua! Ce mai faceţi!?

 Ne-am recunoscut, şi cum dânsa se relaţionase deja cu activităţile mele, într-un timp atât de scurt şi într-un context total nepotrivit unor astfel de subiecte –  în plină agitaţie stradală – se deschide faţă de persoana mea într-un aşa mare fel încât începe să-mi povestească evenimente şi scene din viaţa dânsei în care a dus propriile bătălii interioare, fiind nevoită să facă faţă provocărilor vitrege pe care existenţa i le-a oferit prin interacţiune cu ceilalţi.

Această deschidere faţă de cineva pe care nu-l cunoşti de o manieră profundă, siguranţa destăinuirii şi încrederea spontană, m-au determinat să înţeleg că sinceritatea şi curajul de a te expune cu toate vulnerabilităţile tale, sunt mijloacele prin care se poate ajunge la inima celuilalt.

Mijloace prin care se stabilesc şi se consolidează legături dincolo de orice etichetă sau rol sociale. Cu mult peste aspecte ce ţin de credinţe personale şi moduri de a privi viaţa în ansamblul ei. 

Ce poate fi mai onorabil decât încrederea pe care ţi-o oferă cineva, căutând să-şi ofere răspunsuri la propriile nelinişti prin destăinuire în faţa unui străin?!

Dacă ne lipseşte prilejul recunoştinţei în viaţa ce-a de toate zielele, iată aici unul!

În urma acestei interacţiuni şi nu numai, am mai înţeles că trebuie să lupt tot mult pentru a fi sincer faţă de mine şi să transmit această sinceritate în exterior folosindu-mă de faptele de zi cu zi.

Am descoperit nevoia de a mă refugia tot mai mult în interiorizare, căutând să mă conectez mai în profunzime cu “acel ceva” capabil să ofere conduitei noastre o calitate superioară.

Am înţeles că doar înnotând în aceleaşi ape care au scufundat pe cineva, vei fi capabil să contribui la revitalizarea interioară a acelei persoane, dacă ţi se oferă acest prilej.

Am înţeles că trebuie să fiu tot mai concentrat pe auto-observare şi nu pe observare. Prin auto-observare mă înţeleg pe mine şi în mod natural ajung să îl descopăr şi să-l înţeleg pe celălalt.

Înţelegându-i durerea, nu vei mai fi niciodată capabil să îl răneşti pentru că ştii prin tine însuţi ce înseamnă această durere. Din contră, vei face tot posibilul să îţi oferi sprijinul atunci când ţi se oferă prilejul să o faci.

Observarea care nu ţine cont de propria analiză înainte de orice, degenerează în cinism şi cruzime. Vorbim strict din punct de vedere psihologic. Nu discutăm despre capacitatea de observare specifică cercetătorului, indiferent de domeniul ştiinţific.

Suntem foarte pricepuţi să detectăm slăbiciunile celuilalt, mai puţin pe ale noastre. Ne este frică să ne vedem pe noi aşa cum suntem cu adevărat. Ne este frică să întoarcem armele împotriva a ceea ce suntem în prezent. Iată o temă de reflecţie care se naşte din această afirmaţie: Care este diferenţa dintre frică şi laşitate?

În treacăt fie spus, noi nu avem idee de cât de slabi suntem în interior iar a ne făli cu onoruri care ne sunt oferite dar nu ne aparţin, ne va conduce încet dar sigur pe un drum al pierzaniei.

Ştiţi care cred că este paradoxul puterii? Să fii capabil să îl controlezi pe celălalt în măsura în care nu eşti capabil să te controlezi pe tine însuţi. Acela care-şi confirmă puterea prin slăbiciunea celuilalt, prin control şi dominare, se condamnă de unul singur la aceleaşi suferinţe şi dureri pe care le provoacă conştient sau nu. Ba chiar mai mult de atât…

De aici înţelegem că noi, cu toţii, suntem simpli pioni pe tabla de şah a existenţei, controlaţi de forţe şi energii pe care nu le cunoaştem şi ale căror consecinţe se revarsă asupra noastră în acord cu ceea ce trebuie să trăim fiecare. Şi regele şi sclavul, sunt totuna.

 Înţeleptul ştie că toate îi sunt date omului de către Dumnezeu. Şi la fel de simplu cum i se dau se poate întâmpla să i se şi ia totul rămânând, aşa cum afirmă misticul, în haine de cerşetor cufundant în întunericul ignoranţei, în frigul fricii şi al nesiguranţei.

A fi umil înseamnă a şti care îţi este locul. Într-un cadru macrocosmic, cine suntem noi să ne credem mai deosebiţi decât celălalt? Nimeni şi nimic.

Pentru a gestiona în mod corect astfel de situaţii şi a le folosi în avantajul personal, încerc să-mi amintesc în mod permanent ceea ce am afirmat în cadrul primei întrebări.

A judeca înseamnă a condamna. Ceva deosebit de periculos pentru un aspirant la transformarea interioară şi la unificarea proceselor psihice/mentale.

A înţelege înseamnă a ajuta. Presupune o stare de unificare a minţii printr-o receptivitate şi conştientizare a impresiilor din interiorul şi din afara noastră.

Avem nevoie de tot mai multă înţelegere dacă ceea ce ne dorim cu adevărat este să accedem la transformarea interioară şi să putem fi de folos celui de lângă noi.

Provocările Schimbării: „În viziunea dumneavoastră, care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpină oamenii atunci când încearcă să se schimbe și să crească personal, și cum pot fi acestea depășite?”

Din întrebarea dumneavoastră reiese faptul că persoana a ajuns deja la stadiul de conştientizare a schimbării.

Consider că cel mai dificil este conştientizarea nevoii de schimbare. Dacă am ajuns în acest punct, multă vreme ne vom confrunta cu o bătălie permanentă a contrariilor în interiorul nostru.

O astfel de bătălie poate dura întreaga viaţă din simplu motiv că actuala condiţie a naturii noastre este un compus al contrariilor. Suntem un paradox viu şi umblător.

Trecutul nu îşi doreşte să renunţe cu aşa mare uşurinţă la autoritatea pe care o are asupra noastră, astfel că tot ceea ce ne definea cândva, chiar dacă în prezent nu se mai manifestă în exterior, continuă să îşi ceară cu insistenţă drepturile asupra noastră.

Vechi obiceiuri, moduri de a gândi, simţi şi a ne comporta, ne vor răscoli permanent în interior forţându-ne tot mai mult să amplificăm voinţa, perseverenţa şi disciplina în a nu permite acelor reziduuri ale trecutului să pună stăpânire pe momentul prezent.

Un alt pericol considerabil este defetismul sau derotismul. Mintea are metodele sale de a ne distrage de la momentul prezent, aşa că ne putem confrunta cu întrebarea capitală: La ce îmi trebuie mie toate astea? La ce folos totul? De ce să nu-mi trăiesc viaţa mea? Ce se va alege de mine? Eu nu pot. Etc.

Aici intervine scopul pentru care faci ceea ce faci. Iar un altul mai elevat decât iubirea, nu cred să existe. Ce vreau să spun prin asta?

Iubirea este o forţă teribilă şi numai un nesăbuit ar îndrăzni să râdă de ceea ce nu cunoaşte. Oricare dintre noi, ghidat de un sentiment al iubirii, îşi doreşte să îşi aducă aportul la binele celui pentru care simte iubire sau să lupte cu toate forţele pentru o cauză sau un ideal.

În acel moment al efortului se va vedea pe sine aşa cum este: neputincios şi incredibil de slab. Dar cum iubirea învinge totul, poate totul, ştie totul, persoana caută să se transforme pe sine doar pentru a fi capabilă să ofere tot ceea ce are mai bun pentru binele colectiv. Iată frumuseţea convieţuirii! Iată ceea ce înseamnă să lucrezi din iubire şi nu din ambiţie.

Ambiţia caută doar un singur lucru: afirmarea ta în detrimentul celuilalt. Poate contribui la transformarea personală dar este ceva lipsit de profunzime.

Iubirea caută totul pentru tot. Nu doar pentru sine. Ceea ce îţi oferă, este puterea de a te transforma personal pentru a fi capabil să susţi şi să sprijini transformarea colectivă.  Acolo unde eşti şi unde te manifeşti.

Atunci când scopul nostru este unul superior, defetismul nu ne poate surprinde. De ce faci ceea ce faci? E important răspunsul pe care ţi-l vei da.

În aceeaşi ordine de idei, avem nevoie de curajul de a ne responsabiliza pentru propria viaţă. Responsabilitatea este o cerinţă primă în transformarea interioară. Cineva lipsit de responsabilitate, nu poate avea niciodată pretenţia că va reuşi să-şi reorganizeze viaţa pe o octavă superioară.

 Ce încredere putem insufla celorlalţi dacă suntem lipsiţi de responsabilitate? Spunem una, facem alta. Ne asumăm un angajament şi imediat îl uităm. Iubirea şi credinţa de astăzi vor fi ura şi trădarea de mâine. Unde este responsabilitatea?

 Pentru asta trebuie să luptăm pe viaţă şi pe moarte împotriva fricii şi a stării de confort. Dacă vom eşua de nouă ori, să ne ridicăm a zecea oară şi să încercăm iarăşi. Din nou şi din nou. Astfel, vom reuşi!

Cuvântul tău, viaţa ta! Aceasta îmi este deviza pe care mă străduiesc să o aplic în viaţa de zi cu zi, cât pot de mult. Iar dacă noi alegem să folosim cuvântul pentru a tenta, pentru a induce în eroare, pentru a ascunde intenţia gândului, cu dublu sens, pentru a manipula şi a controla prin frică, pentru a minţi, pentru a defăima şi calomnia în fel şi chip etc., ce spune asta despre viaţa noastră?

Încrederea în noi înşine şi în propriile capacităţi ne-a fost intenţionat eliminată din exterior de către un mecanism machiavelic care doreşte să ne ia dreptul de a gândi şi de a simţi, în acord cu propria conştiinţă.

Când cineva încearcă să îşi găsească drumul său, va trebui să suporte un val considerabil de blamări, reproşuri şi condamnări venite din multe direcţii.  Se va simţi descumpănit şi va crede că merge contra curentului. Că nu face bine ceea ce face. Chiar dacă pare un nonsens, toate aceste semnale sunt de bun augur. Încet-încet se iese din tipar şi se porneşte drumul autenticităţii. Ai curaj să o faci?

 Aici intervine credinţa. Este nevoie de credinţă  în acţiune şi decizie. O credinţă care să se fundamenteze pe o experienţă directă şi care se poate dobândi doar dacă eşti cu adevărat dispus să păşeşti pe un drum care nu presupune o zeificare a minţii, ci o emancipare a conştiinţei.

Viaţa de zi cu zi ne forţează să dezvoltăm în noi înşine credinţa, statornicia şi stoicismul înaintea a tuturor provocărilor. Avem multe bătălii de purtat şi nu există un inamic mai iscusit ca cel pe care îl purtăm în interior…

Căutarea unei metode prin care să ne convertim în observatori ai propriei minţi este deopotrivă importantă în depăşirea obstacolelor de care avem parte în călătoria interioară.

Voinţa de a lupta împotriva trecutului, iubirea ca scop fundamental a transformării noastre, curajul prin care să ne responsabilizăm pentru propria viaţă şi credinţa de a ne preda unor forţe superioare, sunt elemente pentru care merită să luptăm şi pe care să ne fundamentăm dezvoltarea interioară.

Spiritualitatea în Viața Modernă: „Cum ar trebui să abordeze o persoană modernă, adesea prinsă în vâltoarea vieții cotidiene, căutarea și dezvoltarea spiritualității?”

Spiritualitate în viaţa modernă? Oare putem discuta despre spiritualitate, în cel mai strict sens al său, în viaţa modernă?

Vă spun sincer că îmi este şi ruşine să vorbesc despre aspecte atât de pretenţioase în fondul lor considerând că nu am suficientă demnitate şi, totodată, ţinând cont de cât de frumos ambalată este actuala condiţie a umanităţii; a modernismului care în ciuda PR-ului excelent, e putred şi corupt până în măduva oaselor.

Există spiritualitate în directivele administrative europene? Există spiritualitate în paradele LGBT?

Există spiritualitate în procesul educaţional de astăzi, unde generaţiile care ne succed sunt compleşite de libertinaj. De lipsa decenţei, de pornografie şi droguri?

Există spiritualitate într-un demers menit să elimine orice principiu creştin şi familial, căutând să schimbe esenţa unei familii prin înlăturarea noţiunilor de tată şi de mamă şi înlocuirea lor cu părinte “unu” şi părinte “doi”?

Există spiritualitate în legalizarea incestului şi a zoofiliei aşa cum unele ţări “moderne” o arată prin aşa-zisul lor progres? Există spiritualitate în promovarea masturbării de la vârste fragede?

Există spiritualitate într-un context în care cineva sub influenţa drogurilor şi a băuturilor alcoolice ucide copii nevinovaţi?

Există spiritualitate în formele de guvernământ care rămân impasibilie la traficul de carne vie, la furt şi înşelăciune transformându-se în complici de facto ai delictului?

Există spiritualtitate în răceala de care dăm dovadă înaintea unei scene în care o familie nu are ce să pună copiilor pe masă?

 Există spiritualitate în avansul tehnologic care fabrică în mod constant arme de distrugere în masă de pe urma cărora mor milioane de oameni?

A existat spiritualitate în cele două războaie mondiale? A existat spiritualitate în fabricarea bombei atomice şi a armelor nucleare? Există spiritualitate în conflictele armate din prezent?

Există spiritualitate în culte religioase care degenerează până într-acolo încât partizanii lor să se polarizeze în sens opus, degenerând în homosexualism?

Există spiritualitate la creştinul modern care în ciuda reverenţei de care dă dovadă în lăcaşul de cult este dispus să ucidă pentru un loc de parcare?

Există spiritualitate la locul de muncă unde, în celebrele şedinţe, se taie şi se ucide cu verbul şi cu privirea?

Există spiritualitate în zilele de sărbătoare care se confundă cu prilejul de a ne confirma şi mai mult dezechilibrul, dând curs exceselor de tot felul?

A venit vremea asumării! Este necesar să spunem lucrurilor pe nume, din moment ce ni s-a oferit şansa la exprimare.

Unde este spiritualitatea în viaţa modernă? Ce este cu adevărat spiritualitatea?

Sunt de părere că, oricât de abstract ar suna, persoana trebuie să se reconcilieze cu SINE însăşi printr-o continuă interiorizare şi căutare a adevăratei sale identităţi pe care doar propria conştiinţă o poate oferi.

Totul este construit de aşa natură încât să ne distragă toată atenţia de la ceea ce este esenţial. De la noi înşine. Trebuie să ne recuperăm acea atenţie furată de mediul exterior şi să o îndreptăm către interior. Acolo vom descoperi tot ce este necesar transformării particulare.

Vom deveni tot mai pretenţioşi cu noi înşine şi nu vom mai permite să ajungă la mintea noastră impresii de calitate inferioară. Nu ne vom mai lăsa înşelaţi cu aşa mare uşurinţă. Nu vom mai cădea atât de uşor în capcanele lor dialectice.

Spiritualitatea este o funcţie naturală a fiinţei umane, atât de naturală precum aerul şi apa. Doar că această funcţie este o consecinţă a manifestării conştiinţei.

Spiritualitatea nu poate exista în afara manifestării conştiinţei, de aceea e importantă transformarea interioară. Doar prin efortul constant de a activa şi dezvolta potenţialitatea conştiinţei, putem accede la stări sau stadii de spiritualitate.

Spiritualitatea nu se cumpără şi nu se vinde. Nu poate nimeni, din exterior, să ne-o ofere. Ea se naşte în interior pe măsură ce lucrăm asupra noastră înşine.

Că avem nevoie de o didactică şi de o metodologie? Da, este adevărat! Dacă suntem sinceri în căutările noastre; dispuşi să renunţăm pentru a fi capabili să redobândim, sunt sigur că la momentul potrivit vom descoperi ceea ce avem nevoie.

Cea mai la îndemână metodă prin care să reuşim o separare a noastră de această vâltoare cotidiană, este aceea de a încerca tot mai mult să stăm de vorbă cu noi înşine. Cu sinceritate, curaj, acceptare şi voinţa de a recăpăta adevărata individualitate, identitate şi demnitate pe care conştiinţa le poate oferi.

Ce ne costă un moment de relaxare şi interiorizare? Ce ne costă să ne înţelegem tensiunile, agitaţia mentală, calilatea emoţiilor, îndreptând atenţia către interior? Ce ne costă să avem un jurnal de bord al tuturor stărilor noastre?

Avem nevoie să întoarcem privirea către noi. Să ne redobândim seriozitatea şi capacitatea de reflecţie.

Creativitatea în Scriere: „Care este procesul dumneavoastră creativ atunci când scrieți despre subiecte complexe ca spiritualitatea și psihologia? Există anumite ritualuri sau obiceiuri pe care le urmați pentru a vă stimula creativitatea?”

Astfel de subiecte nu pot fi abordate prin imitaţie şi copiere, considerând că un efort de acumulare a datelor şi a informaţiilor de caracter spiritual şi psihologic vor permite naşterea creativităţii astfel încât printr-o reorganizare a lor la nivel mental să concepi lucrări care au ca şi sinteză cunoaşterea interioară.

Se poate încerca, este adevărat. Dar nu va exista o legătură sau corelaţie între autor şi cartea sa. Va lipsi emoţia care să confirme autenticitatea lucrării. Vor fi doar litere moarte lipsite de esenţa trăirii. Din acest considerent cred că nu poate exista o astfel de abordare a subiectelor de o asemenea complexitate.

Creativitatea se naşte pe măsură ce lucrezi asupra ta. Indiferent care îţi este domeniul de activitate. Există o conlucrare de forţe care se remarcă în interior.

Cineva poate avea nesperata şi nemeritata şansă să primească printr-un joc al destinului o învăţătură sau o doctrină care să îi ofere metodologia necesară pentru a pune în aplicare un proces precum al transformării interioare, cu tot ceea ce implică el.

Pe măsură ce trăieşti în profunzimea ta un proces, indiferent de natura sa, la momentul potrivit ţi se va oferi şansa de a-l exprima. De o manieră care să corespundă construcţiei tale.

În ceea ce mă priveşte, felul în care sunt construit, îmi permite să abordez astfel de subiecte, fiind o parte integrantă din ceea ce sunt ca şi persoană. Chiar şi aşa nu este suficient.

Talentul, aşa cum ni se spune, constă în 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Dar dacă acea inspiraţie ar lipsi, totul ar fi în zadar, pentru că inspiraţia vine de la unul…

Important este să descoperim care este originea inspiraţiei. De unde vine şi cui apariţie. Atât cât am putut înţelege până în prezent, acea inspiraţie depăşeşte cu mult procesele noastre psihice şi mentale. Dincolo de logica formală şi dialectica învechită bazată pe teză şi antiteză.

Îndrăznesc să spun că inspiraţia nu ne aparţine nouă, ci ne este oferită. Iar pentru a avea acces la acea inspiraţie, nu poate exista o altă cale decât aceea de a te interioriza.

 De a căuta în esenţa ta ceea ce ai nevoie mai mult. Din acest punct, putem discuta despre o metodă sau obicei pe care mi l-am însuşit pentru a permite creativităţii să îşi confirme autoritatea pe procesele interne relaţionate cu emoţia şi gândirea.

Am amintit eforturile care sunt inerente studiului şi cercetării. Indispensabile unui proces al muncii interioare. Alăturat lor, se remarcă o disciplină care are ca şi scop creşterea receptivităţii minţii şi a pasivităţii personalităţii.

Vreau să spun prin afirmaţiile mele că printr-o deprindere a relaxării şi interiorizării, folosindu-te de diverse metode care în mod comun sunt descrise ca fiind meditaţia, vei reuşi să devii martor al apariţiei unui element al noutăţii în construcţia ta interioară.

Efortul revalorizării tale va fi răsplătit de către originea căreia aparţii cu o deprindere, talent, cunoaştere etc. care este atât de profundă încât te face să afirmi cu tărie că tu eşti asta.

 Nu va mai exista o separare între tine şi munca ta. Vei fi una cu ceea ce faci. Aceasta, după mine, este o parte a autenticiăţii tale care a permis o reorganizare a planului conştient şi implicit a activităţii tale. Este vocaţia despre care aminteşte pedagogia.

Ritualul meu, dacă îl pot numi aşa, în asta constă: îmi rezerv un timp doar pentru mine în care caut să îmi liniştesc procesele interne îndeajuns de mult încât să permit unei înţelegeri să prindă contur.

 În acel moment creativitatea îşi intră în graţii, lucru care îmi permite să scriu de o manieră sinceră şi profundă.

 Pe măsură ce mă cunosc pe mine, cunosc şi lumea care mă înconjoară. Datorită acestei cunoaşteri va fi mult mai uşor să cauţi date care să corespundă ideilor tale, argumente bibliografice etc. Vei fi capabil să mergi direct la sursă, fără să te pierzi în labirintul datelor şi a informaţiilor de tot felul.

Impactul Digitalizării: „Cum credeți că digitalizarea și accesul la informație online au influențat interesul oamenilor pentru dezvoltarea personală și spirituală?”

Din punctul meu de vedere, în online există mult mai multe date decât informaţii. Este demarcaţie fină între ce sunt datele şi modul în care acestea se gestionează şi se livrează, şi ce sunt informaţiile care pot integra în construcţia lor datele.

 Avem un acces considerabil la o diversitate de date. Există informaţii pe care ni le putem însuşi în urma cercetării, a studiului şi a analizei. Doar că online-ul pe cât de accesibil este pe atât de periculos poate deveni pentru autentica dezvoltare interioară.

Raportându-mă strict la întrebarea dumneavoastră, cred că interesul pentru astfel de subiecte a fost influenţat de către amplitudinea digitalizării. Doar că interesul nu este totuna cu trăirea procesului de transformare interioară.

Întregul sistem de digitalizare şi acces la date şi informaţii, este ca o sabie cu două tăişuri. Îţi poate simplifica considerabil munca; îţi oferă şansa să descoperi lucruri pentru care în mod normal ar fi trebui să cheltuieşti ani din viaţă pentru a ajunge la ele.

În acelaşi timp, un astfel de sistem se dovedeşte deosebit de periculos în momentul în care îi permitem să ne fure timpul şi să ne atragă în obscuritatea corupţiei totale a conştiinţei prin permisivitatea accesării unor zone informaţionale deloc înălţătoare.

Este nevoie de un echilibru şi de o atenţie deosebită pentru a nu permite o conexiune vibraţională cu elementele nocive din online.

Nu vreau să fiu etichetat ca un adept al teoriilor conspiraţiei, dar digitalizarea şi întregul sistem online consider că în prezent este folosit mult mai mult pentru control şi manipulare decât pentru a facilita accesul la informaţii de calitate superioară care să permită persoanei să îşi însuşească o metodologie clară a transformării interioare.

Viitorul Dezvoltării Personale: „Cum vedeți evoluția interesului pentru dezvoltare personală și spiritualitate în următorii 10 ani?”

Îmi pare rău, dar nu pot răspunde la această întrebare. Nu îmi permit să fac proiecţii pe un termen atât de lung.

Ceea ce pot face însă este să remarc prezentul, momentul în care se scrie viitorul. De aici, fiecare să îşi tragă propriile concluzii.

Cu prea mare uşurinţă ne folosim de cuvânt pentru a articula termeni şi idei despre care nici măcar noi nu ştim mare lucru.

 Suntem dominaţi de un aspect al superficialităţii care pare să ne învăluie pe zi ce trece tot mai mult. Suntem martorii unei crize existenţiale aşa cum nu cred că a mai fost vreodată.

Vorbim de ceea ce nu cunoaştem şi promovăm ceea ce nu trăim. Această uriaşă contradicţie care ne caracterizează în prezent, la un nivel colectiv ne-a adus într-o situaţie fără ieşire.

Atunci când încerci să integrezi ideea de evoluţie spirituală în contextul prezent al condiţiei umane, realizezi că nu poate fi vorba de aşa ceva.

Ce vedem atunci când privim în jurul nostru? Crize umanitare, politice şi administrative. Război, crime, violuri, droguri, foamete, lăcomie fără margini.

Discrepanţe sociale copleşitoare între bogaţi şi săraci. Lipsă de empatie şi emoţie. Interes tot mai scăzut pentru dezvoltare, indiferent de natura sa. Sistem de valori social fondat exclusiv pe bani, influenţă şi bestialitate. Frica fără margini şi uitare deplină a originii noastre. Lipsă de credinţă şi respect reciproc. Degenerare sexuală.

Într-un astfel de scenariu, spiritualitatea într-un aspect general, fie ea şi într-un context al evoluţiei, nu-şi poate găsi locul.

Ceea ce poate exista însă, este transformarea personală. Responsabilizarea pe propria existenţă. Atunci, poate că următorii 10 ani de efort la nivel individual îşi vor spune cuvântul. Pentru tine şi mediul cel mai apropiat ţie.

Cea dintâi datorie, este aceea faţă de tine însuţi!

Sfaturi pentru Aspiranții la Scriere: „Ce sfaturi le-ați oferi tinerilor scriitori care doresc să exploreze teme de dezvoltare personală și spiritualitate în lucrările lor?”

Nu mă pricep la sfaturi. Îmi amintesc în acest moment un sfat al domnului Kant pe care, atunci când l-am întâlnit, am ales să îl iau în considerare: “Să nu accepţi niciodată sfaturi de la persoanele pe care nu le-ai întrebat!”. În aceeaşi ordine de idei, acelaşi domn a afirmat: “Nu-mi daţi sfaturi, ştiu să greşesc şi singur!”

Nu îmi doresc să transmit rigiditate şi atitudini menite să stimuleze autosuficienţa şi incapacitatea de a ne deschide la nou. Vreau doar să spun că momentul prezent, potrivit contextului său, ne oferă ceea ce avem nevoie. Atunci vom şti dacă trebuie să oferim sau, în caz contrar, să primim.

Orice altceva care contravine contextului, ar trebui pus la îndoială. Una dintre cele mai simple forme de manipulare întâlnită în zilele noastre are legătură cu persuasiunea prost înţeleasă, utilizată în aspectul său negativ. E nevoie de o atenţie considerabilă la verb…

Revenind la esenţa întrebării, cred că astfel de teme nu pot fi abordate ca o consecinţă a unei simple dorinţe. Efectele sunt serioase şi pot fi dăunătoare construcţiei animice dacă ceea ce facem nu este o parte integrantă din rolul şi menirea noastră ca persoane.

Înainte de orice, consider că ar trebui realizată o analiză a ceea ce eşti ca persoană pentru aţi înţelege şi descoperi înclinaţiile; spre ceea ce tinzi ca şi creştere interioară.

Dacă se va întâmpla ca acesta să fie drumul tău, este important totodată să îţi clarifici scopul pentru care o faci.

 Consider că acest cadru existenţial al transformării şi dezvoltării personale are o etică particulară care ar putea fi descrisă astfel:

Să nu vorbeşti niciodată despre lucruri pe care nu le-ai trăit. Să oferi onoare şi respect cui merită, folosind ghilimelele ori de câte ori este necesar. Să fii pe deplin recunoscător pentru şansa ta şi să nu uiţi niciodată că tot ceea ce ai nu îţi aparţine. Îţi este dat. Şi oricând ţi se poate lua.

 Nu-ţi uita niciodată profesorul şi nici pe aceia care au fost şi sunt lângă tine pentru că lor le datorezi ceea ce eşti în prezent! Onoare, credinţă şi curaj.

Gloria şi onoarea transformării nu aparţin persoanei. Aparţin lui Dumnezeu sau oricum aţi vrea dumneavoastră să-L numiţi. Aceasta este esenţa psihologiei revoluţionare.

Echilibrul Între Teorie și Practică: „Cum reușiți să mențineți un echilibru între aspectele teoretice și cele practice în scrierile dumneavoastră, astfel încât să rămână accesibile și aplicabile cititorilor?”

Mărturiesc că nu am stat să mă gândesc la vreo metodă anume prin care să echilibrez teoria şi practica. Echilibrul se naşte în mod natural atâta timp cât teoria confirmă practica iar practica îşi are corespondent în teorie. Totul, raportat la tine ca şi persoană.

Nu îmi permit să scriu despre ceva sau să aborbez subiecte pe care înainte nu le-am supus unei probe practice. Esenţa scrierilor mele este schimbarea.

Am luptat şi lupt să mă schimb iar pentru asta caut să mă înţeleg, să fiu atent la ceea ce mă înconjoară, să nu mă las acaparat şi dominat de mediu şi să caut argumente solide pentru a-mi consolida acea poziţie a transformării, atât cât am putut să o înţeleg în practică.

Ştiţi unde consider că este provocarea? În viaţa de zi cu zi. Acolo se poate confirma sau nu prezenţa unui echilibru între teorie şi practică. Existenţa are în structura sa multe evenimente, contexte şi scenarii. Faptele noastre sunt apanajul echilibrului. Dacă există echilibru, bineîneţeles.

Zilnic relaţionăm cu persoane diferite de ceea ce suntem, şi este absolut normal să fie aşa. Este nevoie de diversitate. Viaţa înseamnă diversitate. Fiecare eveniment sau persoane de care avem parte în viaţa noastră, aduc cu sine o lecţie pe care trebuie să o descoperim.

Uneori, mediul poate fi solicitant şi există riscul să te domine ba chiar să te acapareze în totalitate. În acele momente te vezi nevoit să amplifici eforturile interne pentru a demonstra prin practică poziţia ta în teorie.

 Ca şi cum viaţa ţi-ar spune: “Aşa, deci? Vorbeşti despre transformare şi schimbare? Hai să vedem de cât de multă schimbare dai dovadă!” 

Aşa apar provocările care sunt menite să confirme sau să infirme prezentul. Ceea ce acum eşti. Nu e uşor, dar e necesar. Doar în astfel de momente înţelegem cât de mult mai avem de lucrat asupra noastră…

Modul în care lupt pentru a rămâne în echilibru se rezumă la a nu vorbi despre ceea ce nu trăiesc şi a transpune în scrieri înţelegerea pe care mi-o însuşesc în urma trăirii evenimentelor de zi cu zi, ţinând cont de toate contextele existenţiale în care ne vedem cu toţii prinşi. Oricât de simple şi nesemnficative ar părea.

Ceea ce pentru minte ar părea neimportant şi neinteresant, pentru conştiinţă este înţelepciune.

Vă mulţumesc pentru dialog şi pentru şansa exprimării!

Despre autor

Potrivită descrierii mele ca şi persoană este nevoia continuă de revalorizare. Motivaţia care mă determină să acţionez într-o anumită direcţie, să depăşesc provocările pe care propriile slăbiciuni mi le aştern în cale, este aceea de a mă supune în mod permanent unei corectări a manifestării interioare.

 Nu caut să mă resping sau să fug de mine. Nu mă interesează să construiesc aparenţe a ceea ce sunt. Caut să mă înţeleg, să mă accept şi să mă schimb. Pentru mine, schimbarea este motivul şi esenţa existenţei mele.

Mă consider o persoană care îşi doreşte în mod constant să înveţe. În momentul în care încerci să mă încadrezi într-un tipar, pe mine m-ai pierdut. Mă îndepărtez cât pot de mult de însuşirea de etichete care mi-ar putea valida cartea de vizită, oricare ar fi aceasta.

Pledez în favoarea bunului simţ, a decenţei şi seriozităţii. Nu îmi ofer asentimenul imitaţiei mecanice şi îmi îndrept întreaga atenţie către inovaţie.

În rest, caut să mă descopăr în lucruri simple. Îmi place natura, caut să îmi însuşesc deprinderi noi şi să îmi dezvolt creativitatea în tot felul de activităţi practice.

Altfel, îmi plac dimineţile de primăvară-vară. Luna Mai, mă încântă. Încă învăţ să trăiesc, şi caut să ofer muncii mele o amprentă a echilibrului.