Binele şi răul

Binele și răul, au fost și sunt subiecte de studiu atât ale filosofiei clasice, determinând cugetul celui înzestrat cu rațiune să se definească pe sine prin prisma celor două elemente ale moralității, cât şi ale sistemelor religioase sau ale ştiinţelor comportamentale.

Religia, al cărei mesaj este sintetizat în eterna luptă dintre bine și rău pentru supremația sufletului uman, caută să ofere prin mesajul său o altă interpretare a existenţei şi o metodă de transformare a conduitei umane într-una superioară, potrivit dogmelor şi canoanelor sale.

Ştiințele comportamentale, în încercarea de a defini acțiunea persoanei într-un sistem dual–bună sau rea–, caută să ajungă la cauzele acţiunii, înţelegerea factorilor determinanţi, concluzionând şi încercând prin natura sa, să ofere o explicaţie clară a subiectului cercetării.

În cadrul practic, al vieții de zi cu zi, este foarte ușor de înțeles cum dintre toate câte ne sunt îngăduite pe pământ, cel mai ușor este să înfăptuim răul.

În zilele curente, a face rău nu mai implică niciun fel de efort din moment ce însăși natura umană este înclinată spre dezordine, haos, malițiozitate, distrugere etc. Freud spunea la vremea sa că persoana umană este malignă prin ceea ce este. Tinde mereu spre rău…

Binele, dezbătut tot mai mult în cadre ceva mai filosofice, religioase, având scopuri mai elevate, înclinate spre frumos. ca o consecință a manifestării esenței spirituale a persoanei, califică pe acela care-l
săvârșește, cu titlul onorific de „bun”.

Cu toate că binele este greu de realizat în adevărata sa plenitudine, anume necondiționat, pentru cel care se îndrăgostește de propriile sale reușite, binele se va transforma într-un rău ce îi va eclipsa conştiinţa încet, dar sigur.

Binele pe care îl face, poate determina răul să se nască în interiorul său, ca o consecinţă a mândriei de a fi bun şi a dorinţei de a fi perceput astfel de către ceilalţi. Cum bine se spune: „delictul se ascunde până şi în parfumul rugăciunii.”  Să ne amintim episodul biblic având ca protagonişti fariseul
şi vameşul…

Într-o singură clipă, binele se poate transforma în rău, iar răul în bine. Odată cu încadrarea noastră în acest sistem al pendulului, deja am căzut pradă relativității.

Tot în cadrul practic, încercarea de a integra cele două concepte–bine și rău–, într-un singur și complet act al deciziei, se dovedește a fi ceva realmente dificil de realizat.

A fi corect

Această contopire a elementelor oferă minţii un alt tip de raţionament care nu funcţionează în sistemul dual amintit. Acest raţionament căruia dorim să-i oferim o descriere, poartă numele de corectitudine.

A fi corect față de tine însuți, presupune acceptarea a ceea ce ești în întregul tău ansamblu. Cu bune și cu rele. „În orice rău, există un bine şi în orice bine există un rău.”

A fi corect față de cei din jurul tău, contopește binele și răul într-o clipă a prezenței și a cunoașterii celui din fața ta prin tine însuți.

Vei cunoaște de ce astăzi ești iubit, și mâine urât de aceeași persoană. De ce aceeași gură care astăzi îți va oferi binecuvântări, mâine îţi va atribui blesteme…

Atunci vei cunoaște de ce dușmanul îți este dușman și prietenul îți este prieten. Și îi vei trata pe ambii în deplină corectitudine, nefiind influențat nici de rău, nici de bine.

Vei sta la aceeași masă cu acela care se împotriveşte ţie, care te-a rănit profund, îl vei privi în ochi fără ca el să bănuiască câtuși de puțin cunoașterea intențiilor lui.

Corectitudinea, te va împinge să îmbini răul și binele de o manieră justă, oferindu-i chiar şi duşmanului tău ce nicicând nu s-ar fi așteptat: o şansă la îndreptare. Îi vei oferi bine în loc de rău.

„Tratează-ţi duşmanul ca şi cum mâine ţi-ar deveni prieten, şi prietenul ca şi cum mâine ţi-ar deveni duşman!”

Acțiunile tale, blândețea ta, vor genera la început o starea de autosatisfacție în interiorul celui pe care îl ai în faţă, crezând în naivitatea sa că ai căzut în capcanele sale perfide și rău intenționate.

Va crede, în mândria sa, că ești un element dominat. În acea clipă, el se va fi pierdut deja!  Un general iscusit cunoaște bine capcanele supraestimării și ale subestimării de sine.

Corectitudinea însă, nu te va lăsa să-l rănești. Ci vei încerca să-l ajuți, arătându-i acestuia ce anume poate exista dincolo de ură…

Vei fi capabil să-l înfrunți bucurându-te de o neutralitate emoțională care nu presupune nici rău, nici bine. Ci a fi corect în acord cu ceea ce trăiești în clipa de față.

De vei eșua, nu ai pierdut nimic. Rău sau mai rău, e totuna. Însă de vei reuşi, ai câștigat un prieten, un camarad pentru totdeauna a cărui sinceritate va fi completă, îmbinând experiența binelui și a răului într-o stare a desăvârșirii corectitudinii. Iată ceva ce valorează mai mult decât aurul.

A fi corect față de prietenul tău, nu implică doar loialitatea și devotamentul sincerității pe care o asemenea relaţie ar trebui să se dezvolte. Ci și acceptarea trădării acestuia atunci când, cuprins de slăbiciune, se convertește într-un teribil dușman al cărui pumnal îți va perfora inima în
starea extatică a trădării lui(sau poate chiar a ta față de el…) Desigur, corectitudinea te va conduce la resemnare, cunoscând deja relativitatea binelui și a răului.

A fi corect, în sinteză, presupune acceptare, înțelegere, acțiune clară şi fermă, în acord cu ce anume trebuie trăit ca și context al vieții, dând astfel sens proverbului taoist: în orice rău există un bine și în orice bine există un rău.

Corectitudinea va fi mereu o consecință a unei schimbări complete în interiorul persoanei, prin care să integreze sistemul dual, într-unul unitotal.

Corectitudinea este un raţionament care îmbină elemente contrarii, într-o formă a prezentului continuu.

Un raţionament care poate oferi minţii o caracteristică nouă, superioară, axată mai mult pe asimilare şi înţelegere, decât pe reacţie şi identificare.

Acest fapt va permite unei fracţiuni de cunoaştere cu privire la ce anume trăim, să ne inunde cu înţelegerea sa. Să ne separe încetul cu încetul de influenţele polilor opuşi.

Încercarea de a fi corect, ne va îndepărta de tendinţele de identificare, de a fi părtinitor unei părţi în defavoarea alteia.

Corectitudinea este o consecinţă reală a autenticei justiţii care, legată la ochi pentru a nu favoriza, ţine în mâinile sale balanţa şi spada, cântărind cu stricteţe şi judecând cu rigoare.

Aşa se face că, a fi corect, presupune a oferi fiecăruia ceea ce i se cuvine, înfăptuind ceea ce în esenţă se numeşte corectitudine.

„Legea atenţionează, nu pedepseşte!”,  a fi corect însemnând o detaşare de orice fel de influenţe emoţionale, interne sau externe, sau factori de influenţă care ar putea determina favoritismul.

Corupţia, înşelăciunea, incapacitatea de a înţelege dreptatea, lipsa obiectivităţii în acţiune, analiza prin non-identificare sunt consecinţe ale slăbiciunii naturii umane, a lipsei corectitunii în fondul său etic.