Te rog, mai toarnă-mi o vreme cerneală-n stilou. 
Să-mi scriu cum se cuvine odorul. O clipă mai vreau momentul trăirii. 
Să nu mă mai pierd cu-ale firii, să-nvăţ tot mai mult misterul iubirii.

Întoarce-mi, te rog, privirea spre mine. 
Să nu uit de Tine, să fac ce-i corect între ce-i rău şi ce-i bine.

Ascultă-mi, te rog, a liniştii vrere: oferă-mi putere, curaj şi tăcere! 

Putere să-nfrunt slăbiciunea din mine. Curaj să mă pierd, să te caut doar pe Tine. 
Tăcere, s-acopăr ce e de nespus. S-ascult tot ce vine, să-i las să vorbească. 
Să nu uit căci Tu eşti Cel ce contează.

Nici gându-ndoielnic, cinism al raţiunii. Surâsul tăios, capcana minciunii. 
Nici verbul în sensuri, batjocura vremii. Te rog, nimic să-mi perturbe gândirea inimii. 
Vocea tăcută ce nicicând nu-nşală, suspinul amar când adevărul exclamă: 
Oricâte s-ar şti, s-ar spune sau face, dreptatea în cuget doar Tu o vei face. 

Oferă-mi răbdare, să ştiu cum să fiu. Tăria de-a face cu sens şi folos. 
Nu gloria lumii, deşartă-alinare. A Ta mângâiere...mereu căutare.


Ridică-mi privirea spre cer, tot mai mult! 
Noroiul trăirii să-l calc în picioare, al inimii cuget să-mi fie suflare
Iar mâinile Tale să-mi cureţe gândul şi faptele mele să-mplinească cuvântul.

Te rog, nu stinge căldura din inima mea. Fiorul de gheaţă al lumii să n-ajungă la ea.
Şi mintea să-mi fie oglindă a clipei, a înţelepciunii lumină în faţa ispitei.

Comandă voinţa să-mi tremure trupul, o haină ce pare că-mi sugrumă tot suflul. 
Separă-mă, iarăşi, de tot ce e dens, şi poartă-mi misterul pe căi ce au sens…

Te rog, ascultă ceea ce eu nu-ţi pot spune. Ce caut e onoarea pierdută în lume
Onoarea-n lumină, în eros, simţire. Dreptatea, cuvântul, sublimul din verb…
Să nu-mi fie gestul confuz şi incert.

Aşa cum Tu eşti origine a toate, iartă-mi greşeala şi nu mă abate.
Culege-mă, iarăşi, din haos, neant. Şi poartă-mi trăirea în tot ce-am sperat!

"Sper că-ntr-o zi te voi găsi, şi iarăşi mă voi pierde-n Tine. 
 Tu, Etern mereu vei fi. Iar eu, etern, slujindu-ţi Ţie."