Dincolo de orgoliu
Autor. A – Celebrii anonimi
Trăim într-o societate care promovează mândria ca o valoare importantă, ca un scop în sine: să îi facem pe părinții noștri mândri, să îi facem pe copii mândri de noi înșine, să stârnim admirația celorlalți. Totul pare în regulă, suntem plini de emoții pozitive, avem avânt, emanăm încredere, simțim că viața este frumoasă — până când ajungem să suferim.
În forma sa cea mai simplă, suferința e frustrare: îți dorești ceva, dar viața, societatea, circumstanțele, persoanele din viața ta îți refuză acel ceva. O altfel de suferință este invidia: cineva a reușit, dar nu noi, ne-a luat-o înainte, însă în adâncul sufletului nostru știm că merităm, că avem toate datele ca să fim „la culme”, să fim mândri de noi înșine și ca alții să ne admire. În fața neîmplinirii, răbdarea, munca, persistența, ambiția par să fie soluția, dar aici apar alte probleme, alte suferințe, pe lângă epuizarea resurselor vitale și sacrificarea relațiilor pentru scopuri mai înalte.
Orice facem, până la urmă totul pare să ducă spre o fundătură. Aparențele le putem menține, dar în sufletul nostru știm că nu suntem chiar acolo, că totul e o exagerare, că suntem impostori în propria poziție. Însă, în același timp, admirația celorlalți ne motivează, ne ambiționează, ne dă aripi.
Putem să dăm bine în ochii celorlalți, dar nu putem să nu fim mâncați de invidie în fața oricărui potențial concurent la admirația publicului nostru. Nu putem să scăpăm de teama de a ne face de râs, de a fi „pe lângă”, de a nu fi la înălțimea imaginii pe care ne-am creat-o. Suntem imagine, suntem aparență, trăim în părerea celorlalți despre noi; fiecare laudă ne ridică, iar fiecare critică ne doboară. Am devenit hipersensibili, hiper-reactivi la părerile celorlalți, trăim în ele.
Ajungem să fim obsedați de propria imagine și să facem lucruri tot mai exagerate ca să-i convingem, în final și definitiv, că noi chiar suntem ceea ce ceilalți cred despre noi. Ne mănâncă teama de părerea celorlalți, suntem vulnerabili în fața lor, am vrea aprobarea tuturor; ne-am făcut un scop din asta.
Și totuși ne urmăresc contradicțiile: avem, dar nu avem; suntem, dar nu suntem; vrem, dar nu putem. Chiar și cel mai umil cerșetor se consideră superior nouă și crede că, dacă viața ar fi fost mai dreaptă, mai puțin nefavorabilă, ar fi realizat lucruri cu adevărat mărețe.
Nimeni nu vrea să scape de admiratori, dar teama, neîncrederea, nesiguranța, frustrarea, conștiința neputinței și a inautenticității, relațiile proaste ne pot ridica semne de întrebare și ne pot face să căutăm răspunsuri.
Cessante causa, cessat effectus. Dacă încetează cauza, încetează și efectul. Orice psiholog de meserie știe că, pentru a rezolva o problemă sufletească, trebuie să deznodăm problema mergând tot mai mult înapoi, până la punctul de origine, momentul inițial, momentul în care am decis că vrem să fim admirați.
Ce s-a întâmplat? Am văzut pe cineva care ne-a fascinat, ne-a produs sentimente sincere de admirație și respect. Simțim aceeași admirație pe care și ceilalți din jurul nostru o au pentru acea persoană, pentru ceea ce este sau pentru ceea ce a realizat. Momentul acela de sinceră admirație și fascinare duce la dorința de a fi și noi la fel, de a avea și noi aceleași calități, de a stârni și noi în ceilalți aceeași admirație. Apare dorința de a repeta acea experiență și de a o face a noastră, de a deveni noi sursa experienței pentru ceilalți.
Aici ne întâlnim cu prima revelație: de fapt suntem niște epigoni, niște imitatori; plagiatul este numele nostru mic. Noi nu am vrut niciodată să fim originali, unici, autentici; tot ceea ce ne-am dorit a fost să creăm o experiență, să repetăm o experiență, să o amplificăm și să o extindem.
Și atunci de unde ambiția, dorința, motivația, puterea de a merge mai departe? Ea vine din imaginație, pentru că acolo suntem originali, unici și autentici. Acolo savurăm în secret toate laudele, acolo planificăm în secret scenele în care îi captivăm pe ceilalți; acolo trăim nesiguranța noastră, conștiința contradicțiilor și a inautenticității și tot acolo le căutăm soluțiile. Este un vis prea frumos pe care ni-l inducem nouă înșine și îl inducem și celorlalți; trăim din vis și pentru vis.
Pentru setea nestăvilită de a atrage admirații nesfârșite, care nu satisfac pe deplin niciodată, orgoliul se aseamănă cu o gaură neagră. Pentru visul pe care și-l induce și îl induce celorlalți, pentru faptul că se hrănește cu emoțiile pozitive ale celorlalți, se aseamănă cu cineva care s-a îndepărtat de lumină.
Avem vreo scăpare? Există ceva dincolo de orgoliu în noaptea ne-gândirii și a neființei? Mergând tot mai mult înapoi, deznoadând complicațiile sufletești pe care ni le-a adus viața, până la urmă ajungem la copilărie, când totul era nou, când viața era un joc, un experiment frumos, când mintea noastră era deschisă. „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei.”
